1. La latinité et la sculpture
2. La latinité et l'architecture
3. La latinité et la musique
4. La latinité et la littérature/langue
5. La latinité et notre quotidien
6. La latinité et les autres cultures
7. La latinité et l'histoire
8. Qu`est-ce que signifie la latinité pour moi?
9. La latinité et le thêatre

On sait que le français est une langue qui vient du latin et on peut fort bien imaginer comment elle est née, mais on ne peut pas savoir quand elle est née.
Lorsque Jules César et ses légions romaines se sont installés en Gaule, le latin a été parlé par des populations gauloises non seulement avec leur “accent”, mais aussi en y mêlant des mots appartenant à leur propre langue, comme par exemple ceux qui ont donné les mots français char, alouette ou chêne. Le latin a connu ainsi une première étape de modifications à cette époque, mais il n'était pas encore devenu le français.

Quelques siècles plus tard, les invasions germaniques auront un gros impact sur la façon de parler le latin en Gaule et les Francs qui donneront finalement leur nom à la langue française, vont à leur tour imprimer une marque durable sur ce latin déjà évolué.

L'influence germanique sera dès lors très importante pour la physionomie de cette langue en devenir, car elle portera sur la prononciation et sur la grammaire aussi bien que sur le lexique de tous les jours. Un seul exemple : en français, la plupart des noms de couleur ne sont pas d'origine latine, mais germanique. En voici quatre, parmi les plus usuels : blanc, bleu, gris, brun.

Mais on ne peut pas encore parler de langue française à cette époque car ce sont plusieurs langues, un peu différentes les unes des autres, qui vont prendre naissance dans chacune des régions dès le haut Moyen Age, des langues qu'on a appelées dialectes ou patois . Un de ces patois a eu plus de chance que les autres : celui qui s'était développé dans le petit royaume de France et qui était d'abord restreint à quelques dizaines de lieues autour de Paris, mais qui s'est ensuite répandu dans l'ensemble du royaume, puis de la République, le français.

Pendant ce temps, en parallèle, dans chacune des régions continuaient de vivre, non seulement les différents patois issus du latin, mais également des langues d'origines différentes, comme le basque, le breton, le flamand, l'alsacien, le francisque lorrain encore bien vivants jusqu'au début du XXème siècle.

C'est la raison pour laquelle certains des enfants qui ont participé au concours “Les mots en fête” ont parfois fait ressurgir dans leurs textes certains mots venus des langues régionales, qu'ils avaient déjà entendus dans la bouche de leurs parents ou de leurs grands-parents et qu'ils avaient enregistrés plus ou moins consciemment dans leur mémoire.

La langue française d'aujourd'hui apparaît donc comme le résultat d'un amalgame heureux entre la langue qui a été diffusée à partir de l'Ile-de-France et toutes celles qui s'étaient développées dans les autres provinces. Cette diversité d'origine, plus tard uniformisée de façon plus ou moins autoritaire, explique pourquoi chaque mot de la langue française a une histoire, comme par exemple le mot chandail, que les enfants n'emploient plus aujourd'hui et qu'ils considèrent comme un mot des parents. Ce mot chandail est en fait une abréviation de marchand d'ail : aux halles de Paris, les marchands d'ail, à la fin du XIXème siècle, portaient un tricot qui a connu une certaine vogue, grâce à un fabricant de confection qui l'a reproduit et diffusé, donnant en même temps au mot chandail une gloire dont on sait aujourd'hui qu'elle était éphémère. Mais ce mot n'a peut-être pas dit son dernier mot.

Ainsi vont les langues, avec des mots qui naissent, prospèrent ou s'effacent selon l'air du temps. Mais tous laissent des traces, qui s'accumulent au cours des siècles pour former un trésor commun, chaque nouvelle génération apportant sa contribution personnelle à la langue de demain.

Banea Andra Maria
Clasa a-XII-a B, Colegiul Economic,
Calarasi , Romania
Profesori coordonatori: Florica Ionita
Aneta Achim

Un ochi dacic si o lacrima romana pe fata timpului

Membrii cercului de arheologie „Arca” al Scolii Nr.1 „Al.I.Cuza” Falticeni si-au propus de-a lungul anilor (1984-2006), sub îndumarea profesorului de istorie, sa caute noi dovezi ce vin în sprijinul continuitatii milenare a vietii materiale si spirituale pe aceste meleaguri din Tara de Sus a Moldovei.

Cabinet de istorie

Cercetarile de suprafata de tip periegheza efectuate primavara si toamna dupa aratura au fost realizate pe un areal cuprins între Bazinul mijlociu si inferior al Somuzului Mare, situat în zona de SE a jud. Suceava, (oras Falticeni, com Bunesti) si o zona situata între Podisul Moldovenesc si Subcarpatii Moldovei, pe partea dreapta a pârâului Moldova, terasele de lunca - 332 m si pâna sub poalele culmii Plesu - 486 m , (com. Boroaia).

Materialele arheologice descoperite în punctele: Falticeni S-V, T1 (stânga) si T2 (dreapta ) a pârâului Buciumeni si incinta Cimitirului evreiesc; Boroaia , N-V, T1 (stânga) a pârâului Seaca, zonele Tolan, loturile fam. Zabava si Sularu, Bogdaneasca – zona limita între com. Boroaia si Bogdanesti; Bunesti – vatra satului, malul drept al pârâului Podeni, orientat aproximativ V-E, au fost clasificate ca apartinând paleoliticului târziu, Culturii Cris (circa 5000 î.H.) Culturii Noua (sf. sec XIV – XII î.H.), Culturii Tumulilor (sec. II-IV d.H.) si Culturii Sântana de Mures (sec. II-IV d.H.).

Membrii cercului de arheologie ,,Arca'' in timpul cercetarilor de tip periegheza

Asezat spatial în afara provinciei romane Dacia, teritoriul pe care am efectuat peregheze de-a lungul anilor, este marcat de un numar mare de asezari. Materialele au fost datate folosind metoda comparativa a ceramicii si informatiile date de cercetatorii Muzeului de Istorie Suceava. În urma studiului pe materiale, o mare parte au fost clasificate ca apartinând Culturilor Tumulilor Carpatici si Sântana de Mures. Arheologii si istoricii au cazut de acord sa atribuie continutul material al celor doua culturi triburilor dacice: costoboci, carpi, caucoensi.

Cercetarile dovedesc ca în sec. IV d.H. comunitatile ce apartin Tumulilor Carpatici preiau tipuri si forme de vase de la purtatorii Sântana de Mures cu care coabiteaza între sec. IV-V d.H, formând un aspect cultural greu de precizat arheologic ca apartinând unei culturi.

Fragmentele ceramice descoperite în asezarile de la Falticeni si Bunesti, datate sec. II-IV d.H., scot în evidenta o puternica influenta romana. Formele diferite de vase, lucrate la roata, dupa modelul ceramicii provinciale romane, au un aspect zgunturos dat de fragmentele de ceramica si pietrele de mici dimensiuni obtinute prin zdrobire si puse în compozitia pastei, pentru a da duritate vasului. De culoare cenusie, datorita unei mari cantitati de humus continut de argila prelucrata pentru pasta, ceramica prezinta un decor realizat spre buza vasului din doua sau trei brâuri de linii incizate sau succesiuni de brâuri meandrate.

Vasele de tip amfora, imitatii dupa cele romane, s-au descoperit pe întregul arealul cercetat. Folosite ca spatiu închis de depozitare a fragmentelor rezultate în urma incinerarii, amforele au fost transformate în urne funerare, asa cum sunt cele din necropola de la Bunesti ce apartin Culturii Sântana de Mures.

Bunesti-Podeni.Morminte inurne din perioada carpica.

Schimburile comerciale firesti, dar si raporturile clientelare ale dacilor (costobocilor) fata de Imperiul roman au contribuit la prezenta unui numar mare de piese de provenienta romana, ca de exemplu: obiecte casnice, bijuterii, accesorii pentru vesminte, monede din timpul imparatilor romani Traian si Comodus, descoperite în asezarile Sântana de Mures de la Bunesti, Falticeni, Dolhesti, Forasti (Suceava); Tumulurilor carpatici de la Botosana si Boroaia (Suceava). Obiectele au darul de a ilustra o societate dinamica, comunitati bogate de agricultori care puteau sa achizitioneze un numar mare de piese rafinate de vestimentatie, cum ar fi: fibule si catarame sau vase din sticla produse în atelierele romane.

Membrii cercului de arheologie:
Sebastian Loghin – cl. a –VIII-a
Ionut Simion – cl. a –V-a
Scoala Generala Nr.1 ,,Al.I.Cuza'' Falticeni, judetul Suceava

Un oeil dacique et une larme romane sur la frise du temps

Les fragments de céramique découverts aux habitats de Falticeni et Bunesti (un village qui se trouve à sept km de Falticeni) datent du IIe-IVe siècles après J.-C. et mettent en évidence une puissante influence romane.Les diverses formes des récipients (vases, cruches) travaillés à l'aide de la roue, selon le modèle de la céramique provinciale romane, ont un aspect grumeleux donné par les morceaux de céramique et les petites pierres obtenues par leur creusement et mises dans la composition de la pate, pour donner de la résistance au récipient. De couleur grise, à cause d'une grande quantité d' humus contenu par l'argile modelée par la pate, la céramique présente un décor réalisé, en haut du récipient de deux ou trois ceintures de lignes incisées ou de successions de ceintures méandrées.

La Culture Sântana de Mures (du IIe-IVe siècles après J.-C.) Falticeni

La Culture Sântana de Mures et la Culture des Tumulus Carpatiques ( du IIe-IVe siecles après J.-C.) Boroaia

Les membres du cercle d'archéologie ,,Arca''de l'Ecole No.1 ,,Al.I.Cuza'' Falticeni, Suceava:
Sebastian Loghin- VIII-e A
Ionut Simion-V-e C
Coordinateurs:
Professeur Maria Leustean-responsable de l' activité
Professeur Iuliana Scripcaru

Armata romana

Nicaieri talentul roman pentru organizare nu se arata mai clar decât în armata. Romanii au reusit sa-si extinda imperiul datorita armatei romane. Aceasta a fost prima armata platita din lume.

Armata era împartita în legiuni de câte 5000 de oameni, fiecare legiune având un numar. Fiecare legiune era împartita în 10 cohorte, o cohorta având 6 centurii, iar o centurie era împartita în 10 grupe de câte 8 oameni care marsaluiau, luptau si stationau împreuna. Fiecare centurie era condusa de un Centurion. Astfel armatele din epoca moderna au divizat si ele armatele în divizii, batalioane, regimente, companii etc.

Erau antrenati prin alergari, taiau copaci si curse cu obstacole. În fiecare luna aveau de facut un mars de 18 mile cu 30 de kilograme de echipament si armura. De asemenea faceau antrenamente cu arma, în functie de clasa militara din care faceau parte. De disciplina se ocupau centurionii, care aveau un bat de lemn dur cu care isi batea soldatii. Obisnuiau sa pedepseasca lucrurile marunte cu treburi în plus, amenzi.

Informatii despre tactici se pot afla din relatari ale luptelor, dar manualele despre care se stie ca au existat si erau folosite de catre comandanti nu s-au pastrat. Aranjamentul normal era pozitionarea infanteriei în centru si a cavaleriei pe flancuri. Functia calaretilor era ca sa previna centrul de a nu fi flancat, iar odata ce batalia se termina si inamicul se retragea, cavaleria avansa si îi decima. Calaretii au fost întotdeauna o forta secundara în lupta din antichitate, lupta principala era data de infanterie. În arta de razboi romana erau foarte importante si vremea (directia vântului, partea din care batea soarele, etc.) si mediul (înaltimea, vegetatia). Era foarte important ce clasa de luptator era asezata în rânduri. Spre exemplu, în secolul II î. Hr., în legiunea romana asezarea se facea astfel: în fata - velites , care aruncau cu sulite în inamici dupa care se retrageau în spatele hastati-lor . Acestia îi aveau în spate pe principes , care aveau aceeasi functie ca si hastatii . În caz ca lucrurile mergeau prost în spate erau grupurile de triarii , cei mai bine înarmati si cu cea mai buna armura, un fel de ultima aparare în caz ca lupta era pe cale sa fie pierduta, hastati si principes se puteau retrage si regrupa în spatele rancurilor strânse de triarii . Astfel de tactici au fost pastrate pâna în secolul al XIX –lea când au fost introduse tancurile si alte noi inventii, iar tactica de razboi s-a schimbat radical.

Cu astfel de tactici si organizare superioare, Legiunea a ramas o forta de neoprit pentru aproape un mileniu. Niciodata un popor nu mai ajuns la maretia Imperiului Roman.

Ciocanel Tudor-Alexandru
Lic. Ion Heliade Radulescu, Târgoviste
Prof. coordonator: Petre Steliana

The Mighty Romans

Nowhere does the Roman talent for organization show itself so clearly as in its army. The Romans were able to expand their empire because of the strength of the Roman Army. It was the first paid full time professional army in the world.

The Army was divided into legions of about 5,000 men. Each legion had its own number. Each legion was divided into 10 cohorts. Each cohort was divided into 6 centuries. Each century was divided into 10 groups of 8 men who marched, fought, worked and camped together. The century was commanded by a Centurion. Today's modern armies have also divided their armies for better organization into divisions, battalions, regiments, companies etc.

They trained by running, chopping down trees and doing obstacle courses. Every month they had to do an 18 mile route march with 60 pounds of equipment and armor and weapons to carry. They also did drill and weapons training. Centurions were in charge of discipline. They carried a stick of very hard wood and they used it to beat their soldiers. They used to punish even small things with extra duties, flogging or a fine.

Information about tactics can be derived from accounts of battles, but the very military manuals known to have existed and to have been used extensively by commanders, have not survived. The normal arrangement of the troops was positioning the infantry in the centre, in lines, and the cavalry on the wings so that the centre. The function of the horsemen was to prevent the centre from being flanked, and once the battle was over they would have moved in and finish their enemies. The horsemen have always been a secondary task force in the Ancient world; the main battle was fought by the infantry. In the Roman art of war the weather (wind direction, the part from which the sun shined) and the environment (height of the ground, vegetation) played an important role. It was very important what warrior was in the rows. For example in the second century of the roman legion the arrangement was: in front velites , who threw spears at their enemies after which they would retreat behind the hastati , which had the principes in their back. The principes had the same role as the hastati . In case things gone bad, the triarii groups, the best armed and armored troop, would have moved in and the hastati and principes groups could have retired and regroup behind the closed ranks of triarii . Types of tactics like these were kept until the 20 th century, when the tank and other inventions were introduced.

With superior tactics and organization, the Legion was an unstoppable force for nearly a millennium. The greatness of the Roman Empire has never been reached by any people.

Ciocanel Tudor-Alexandru
Lic. Ion Heliade Radulescu, Târgoviste
Prof. coordonator: Monica Besleaga

 

Statutul femeii in Roma antica

In legislatia romana, femeia trecea de la autoritatea tatalui la cea a sotului ; chiar si o vaduva bogata avea nevoie de un barbat pentru a-i supraveghea averea. De abia in sec I i.Hr, femeile romane au inceput sa aiba o mai mare libertate.

Femeilor romane nu le era permis sa detina afaceri proprii. Dupa o lunga perioada de timp, in care femeilor nu le-au fost permise nici macar sugestiile, barbatii au inceput sa fie interesati de opiniile si sfaturile sotiilor. Femeile ce apartineau familiilor instarite nu erau nevoite sa lucreze, munca fiind rezervata sclavilor si claselor inferioare.

Principala ocupatie a femeii era ingrijirea casei si cresterea copiilor, insa femeile sarace erau nevoite sa si munceasca pentru a trai. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare. Sclavii nu aveau drept de casatorie din punct de vedere legal, dar le erau permise relatiile sexuale in scop de procreare (copiii cu ambii parinti sclavi erau tot sclavi). Ei puteau fi eliberati de catre stapani, devenind astfel oameni liberi, si de abia copiii lor dobandeau statutul de cetatean.

Romanii puneau mare accent pe casatorie, casa si familie. Multe obiceiuri de nunta ale romanilor s-au pastrat pana in zilele noastre: inelul pus pe al treilea deget al mainii stangi pentru a simboliza logodna, mireasa imbracata in alb cu un voal asezat pe cap. O fata romana era considerata apta de casatorie la 14 ani. Tatal fetei era cel care alegea un sot pentru fiica sa, deci interesul economic si relatiile interfamiliale primau in fata dragostei. Mai intai avea loc ceremonia religioasa apoi se semnau actele si in sfarsit era dat un ospat la care participau rudele si prietenii. In perioada de trecere de la republica la imperiu, in Roma a devenit popular un nou stil de casatorie in care femeia era stapana propriilor bunuri dinainte de casatorie si astfel divortul a devenit o optiune posibila.

In zilele noastre femeia este asemanatoare barbatului in multe privinte si oamenii au inceput sa se intrebe de ce femeia moderna a adoptat de la barbat ce are mai rau, de la slujba la vestimentatie. Femeile contemporane incearca sa imite barbatii pentru ca pot vedea ce inseamna sa ai autoritate si dreptul de a-ti spune parerea. Ele au devenit mai putin feminine in scopul de a-si arata independenta, au nevoie de libertate in gandire dupa multe secole in care au fost asuprite si li s-au refuzat anumite drepturi.

 

Dumitrescu Andreea-Georgiana
Clasa a XI-a A, Liceul “I.H.Radulescu”, Targoviste
Profesor-coordonator: Steliana Petre

 

WOMEN'S STATUS IN ANCIENT ROME

In Roman legislation, a woman passed from her father's authority to her husband's. Even a wealthy widow needed a man to control her fortune. Not until the first century B.C did Roman women start to have greater freedom. After a long period of time in which women weren't allowed even to have their own business or to make suggestions, men began to be interested in their women's advice.

What women were supposed to fill their time with depended on their status. Women who were part of a wealthy family didn't have to work, occupation being reserved to slaves and to inferior social classes. The main activity of a woman was to take care of the house and to bring up her children. Yet, poor women had to work hard to support themselves and their children. Slave women had to work as servants or as personal maids for the great ladies from the superior social classes. Legally, slaves were not given the right to marry, but they were allowed to have sexual relations. The purpose of this was to have children who were employed at working the land, as children with both parents slaves were slaves as well. They could be freed by their masters, thus becoming free people, but the next generation was the one who would get Roman citizenship.

The Romans gave a great importance to marriage, house and family. Many customs about the Roman wedding have been preserved until nowadays: the ring which is put on the third finger of the left hand symbolising marriage, the bride dressed in white with a long lace laying on her head and the presence of the bridesmaids. A roman girl was considered to be ready for marriage at the age of fourteen. The father of the girl was the one that chose her husband. Therefore, the economical interests and the interfamilial relationships outweighed love. The day of the ceremony was chosen with a lot of care, June being the favourite month. First, there took place the religious ceremony and after that the papers were signed. Finally, a big feast was given to which friends and relatives were invited. During the period when Rome passed from a republic to an empire, there became popular a new style of marriage in which the woman had the right to keep the goods acquired before the marriage and thus the divorce became a possible option.

Today women are thought to have become the equals of men and people wonder why the modern woman has adopted what is worst in a man, from his job to his clothes. Women nowadays try to imitate men because in this way they can see what it means to have authority and to speak their mind. They are becoming less feminine so that they may escape from a long time of slavery. They need to feel free and do what they want. But society judges women for transforming themselves and not representing femininity anymore, for not being the same delicate creatures they were back then.

Dumitrescu Andreea-Georgiana
Clasa a XI-a A, Liceul “I.H.Radulescu”, Targoviste
Profesor-coordonator: Steliana Petre

 

Le sud du Portugal, début mai 2006

Nous avons réalisé ce travail à la suite d'un voyage pédagogique dans le sud du Portugal début mai 2006.
Coordinateur: Francis Brosseron.

Fragment de mur des thermes de la Vila Romana de Rabaçal (Penela – Portugal) construite vers 350 ap. J.-C. Nous voyons un vase de fleurs. Ces pièces de marbre de plus de deux mètres de haut couvraient les murs de la maison du propriétaire.

Bastien Decelle, Athur Garat, Pedro Pinheiro, Maria do Carmo Vieira, João Pedro Salgado, Maria Carolina Baptista
(élèves de 8 ans) Ecole Française de Porto, Portugal.

 

Mosaïque de la Villa Romana de Rabaçal (Penela – Portugal), située à 500 m de la Via Romana reliant Olisipo (Lisbonne) à Bracara Augusta (Braga). Elle servait à décorer les couloirs du grand péristyle de la maison du propriétaire construite vers 350 après J.-C.

Guilherme Silva, Guerric Cumunel, Marta Magalhães, Hugo Moreira, João Pedro Fernando, Tomás Reis
(élèves de 8 ans), Ecole Française de Porto, Portugal.

Cidade Romana de Ammaia ao lado de Marvão (Castelo de Vide – Portugal).

Fundada no 1º século a.C., com 2000 anos, ainda está “em forma”. Podemos ver uma das torres de vigia, ronda, com oito metros de altura ao lado da entrada principal, Porta Sul. A rua principal começa entre dois espaços onde havia comerciantes. A cidade, civitas e depois municipium, foi importante até o século Vº d.C.

Pedro Ferreira, Carolina Barrahal, Teresa Siva, Ana Leonor Gomes, Beatriz Barbosa, Maria Francisca Liz, Guilherme Monteiro, José Pedro Figueiredo, Marta Martins, Leonor Loureiro,Catarina Menezes. (élèves de 8 ans). Ecole Française de Porto, Portugal.

Coordinateur: Francis Brosseron
Photo: Francis Brosseron