Adevarul este ca exemplele abunda. Este suficient sa-i amintim pe Dante sau pe Rabelais, pe maica Juana Inés de la Cruz sau pe Voltaire, pe Garcilaso sau pe Balzac, pe Leopardi sau pe Albert Camus, pe Camoens sau pe Pablo Neruda, sau a pictorilor din Impresionismul sau Renasterea italiana.

Impreuna configureaza marele arbore genealogic al multiplei si diversei latinitati.

Latinii" de azi suntem descendentii popoarelor care au trait în Dacia, Galia, etc.

E dificil sa vorbim de rasa sau de popor latin, dar putem vorbi de latinitate ca un fapt lingvistic si cultural..

Francezi, Romani, Spanioli, toti au sentimentul originii comune si a faptului ca apartin aceleiasi mari familii.

 

Andreea 15 ani
Profesor : NADIA CIRCU
Colegiul Tehnic Danubiana, Roman

 

La latinité dans la culture

On peut d'une poésie de la latinité;bien des écrivains italiens, espagnols, latino américains,etc. l'ont employee. L'idée de la latinité ou, mieux dire, le genie est présent à tous les poètes d'origine latine (Dante, Virgiliu, Pessoa et même, Sorescu).

La latinité est, côté du Christianisme le fondement même de l'Europe, du point de vue mental et spirituel. Sa manière de panser trasmis ensuite aux populations germaniques, aussi a dirigé constamment l'évolution de la pensée, de l'art et de la culture.

On peut découvrir sur la terre hispanique les lieux où sont nés deux personnages clés dans l'histoire des Daces: Traian et Adrian. A Cordoba, Seneca est né, l'illustre représentant de la spiritualité latine, aussi comme les prètes Martial et Lucano.

La vérité est que les exemples peuvent continuer, il suffit de rappele Dante ou Rabelais, la mère Juanna Inès de la Cruz ou Voltaire, Balzac, Leopardi ou Camus, Pablo Neruda, etc., les peintrés de l'Impressionnisme français ou de la Renaissance italienne.

Tout cela configure ensemble le grand arbre généalogique de la diversité latine.

“Les Latins” d'aujourd'hui sont les héritiers du latin parlé par les Daces, les Gales, etc. On ne peut pas parler des races ou des peoples latins, mais on peut parler de la latinité comme un fait linguistique et culturel.

Les Français, Les Roumains, Les Espagnols, on a tous le sentiment de notre origine commune et du fait que'on appartient à la même grande famille.

 

Andreea 15 ans
Professeur: NADIA CIRCU
LE COLLEGE TECHNIQUE « DANUBIANA » Roman, ROUMANIE

 

Latinitatea în limba română

Limba romana este limba latina vorbita în mod neîntrerupt în partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunarene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara),din momentul patrunderii limbii latine în aceste provincii si pâna în zilele noastre. Aceasta limba a suferit, însa, transformarii neîncetate, atât prin evolutia ei normala, cât si prin influenta exercitata de limbile cu care a venit în contact.

Pe langa procesul de romanizare a populatiei au existat si procese de romanizare lingvistica si culturala. Romanizarea lingvistica este un proces lent de învatare a limbii latine de catre bastinasi si uitare treptata a limbii autohtone. Romanizarea culturala este procesul de deprindere, adaptare, integrare a populatiei bastinase în cultura si civilizatia romana.

Limba româna s-a format cu ajutorul "limbii vulgare"(populare).Aceasta poate fi definita ca un ansamblu de tendinte ale limbii vorbite, realizate, în timp si spatiu dupa împrejurari ea apare ca o limba omogena.

I) un 'l' simplu, între doua vocale, pronuntat aspru, devine 'r'
lat. filum >fir; lat. gula >gura; lat. palus >par.
II) 'b' între doua vocale cade:
caballus >caballu >calu >cal
sebum >sebu >seu
tibi >tie

Morfologia limbii romane mosteneste, în buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cu cele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modurile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfrâsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.

In limba latina ramân aproximativ o suta de cuvinte de origine daca: tap, mos, viezure, pârâu, jumatate, vatra, strugure si altele. In secolele VII-VIII, limba romana se formase si apare limba româna comuna care se împarte în doua dialecte majore: daco-român si aromân.

Structura gramaticala a limbii romane este de origine latina. In timp asupra cuvintelor actioneaza legile fonetice:
"ll" ramane "l"
"b" trece în "v" si apoi cade
"b" initial se pastreaza

Extensiunea limbii române se explica în parte, prin învatarea ei, în scopuri practice de catre populatiile migratoare asezate în nordul Peninsulei Balcanice. Limba româna vorbita de români, adica de locuitorii Imperiului Roman s-au bucurat de prestigiul Imperiului Roman si de stralucirea legata de civilizatia romana, opusa civilizatiei popoarelor migratoare.

 

Lucian 15 ani
Profesor : NADIA CIRCU
Colegiul Tehnic DANUBIANA, Roman

 

La latinité dans la langue roumaine

La langue roumaine est la langue latine parlé d'une manière continue dans la partie orientale de l'Empire Roman, comprenant aussi les provinces danubiennes romanisées ( Dacia, Dardania, Moesia…) du moment où la latine s'est instituée comme langue oficielle, jusqu'aux nos jours. Cette langue a souffert des transformations importantes à son évolution normale et à celle exercitée par d'autres langues .

Le procès de romanisation de la population a subi aussi une romanisation linguistique et culturelle. La romanisation linquistique est un procès lent d'appréhension de la langue latine par les populations autochtones et de l'oubli de la langue maternelle. La romanisation culturelle est le processus d'adaptation et d'intégration de la population indigène dans la culture et la civilisation romaine.

La langue roumaine se forme à l'aide de “la langue vulgaire(populaire)”, qui pourrait être définie comme un ensemble de tendancés de la langue parlée, réalisie en fonction des circonstances.

I ) Un “l” simple, entre deux voyelles, devient “r”
Lat. filum – fir; lat. gula- gura; lat. palus-par
II ) “b”, entre deux voyelles, disparaît:
Caballus – caballu – calu – cal
Sebum – sebu – seu
Tibi – tie

La morphologie du roumain hérite, dans une bonne mesure la réalité du latin populaire ; la plupart des traits morphologiques, fléxibles et infléxibles sont hérités du latin: le nom, avec ses trois déclinaisons; l'article, l'adjectif et les degrés de comparaison le pronom et les modes du verbe, le numéral. La syntáxe du roumain simplifie les temps et les modes verbaux, modifie aussi la topique avec le prédicat à la fin de la proposition, préfère le rapport de coordination par rapport à celui de la subordination, etc., mais a comme fondement la même latine populaire.

Dans le latin il reste à peu près cents mots d'origine dacique: tap, mos, vatra, etc. Pendant les XVII et XVIII e siecles le Roumain s'était déjà formé et le roumain commune apparaîssait qui se divise à son tour en deux dialectes majeurs: daco-roumain et aroumain.

La structure grammaticale du roumain est d'origine latine. Les lois phonétiques agissent sur la langue au fur, et à mesure, que le temps passe.
Exemples:
“ll” reste “l”
“b” passé en “v”
“b” initial reste “b”

L'extension du roumain s'explique, dans une certaine mesure par son appréhension dans des buts pratiques par les populations migratrices habitant le Nord de la Peninsule Balcanique.
La langue roumaine parlée par les Roumains c'est à dire par les habitants de l'Empire Roumain et de l”opulence de la civilization romaine.

 

Lucien 15 ans
Professeur: Nadia Circu
LE COLLEGE TECHNIQUE « DANUBIANA » Roman, ROUMANIE

 

LIMBA LATINA

Limba latina este o parte a limbilor indoeuropene, un grup de limbi care intra în corelatie, limbi vorbite de numeroase popoare stravechi. Aceste popoare au migrat de la est la vest ocupând Europa si Asia. Limba vorbita devine baza de dezvoltare pentru alte limbi. Trasaturile comune ale acestor limbi, pastrarea sistemului fonetic si morfologic, au permis gruparea acestora in familii de limbi neolatine sau în limbi romanice, cum ar fi: limba româna, limba italiana, limba franceza, limba spaniola si altele.

Printre celelalte limbi romanice, limba româna are un loc aparte deoarece este singura care s-a dezvoltat din latina dunareana care constituia orientul romanic, deosebit de cel modern.

Limba româna si-a pastrat caracterul latin, din punctul de vedere al limbii însasi. Vocabularul limbii române este alcatuit din numeroase cuvinte din latina; aproximativ 60 % din cuvintele românesti, din vocabularul fundamental al limbii române sunt de origine latina. Aceste cuvinte denumesc notiuni legate de: om, natura, societate.

O parte din vocabularul latin s-a dezvoltat pe teren românesc, un proces care se numeste „derivare”, pastrând sensul original al cuvântului si uneori capatând un nou înteles pentru o mai buna întelegere între poporul român si alte popoare carora a fost obligat sa se supuna.

Caracteristicile cuvintelor latinesti dezvoltate pe teren românesc sunt: frecventa mare, putere mare de derivare si compunere, valori polisemantice, capacitatea de a intra în expresii / locutiuni, înteles clar pentru vorbitori si nu în ultimul rând, procesul de transformare este lent în ceea ce priveste cuvintele mostenite din limba latina.

Este absolut necesar ca toata lumea sa înteleaga evolutia unei limbi pentru a o putea învata. Nu poti învata o limba straina pe de rost daca nu-i poti întelege mecanismele care o fac sa functioneze.

 

Marin Madalina Ramona
Grup Scolar „Voievodul Mircea”, Targoviste, Romania
Prof. Coordonator: Radu Monica

 

LATIN LANGUAGE

Latin language is part of Indo-European languages, a group of languages which relates between them, languages spoken by various ancient nations. These ancient nations migrated from east to west seized in Europe and Asia . The spoken language became the base of developing for other languages. The common features of these languages, keeping of the phonetic and morphologic levels, allowed grouping them into families of Neo - Latin languages or Romanic languages, such as: Romanian language, Italian language, French language, Spanish language and others.

Among the other Romanic languages, Romanian language has a privilege place because it is the only one which grew up from the Danube Latin which consist the oriental Romanic, apart from the modern one.

Romanian language kept its Latin character, from the point of view of the language itself. The Romanian vocabulary consists of numerous words from Latin; about 60 % of Romanian words from the fundamental vocabulary ore of Latin origin. These words denote notions related to: man, nature, society.

A part of Latin vocabulary transformed itself on the Romanian field, a process called “derivation”, preserving the meaning of the original word and sometimes, getting a new meaning for a better understanding between Romanian people determined by force to obey other nations.

The characteristics of Latin words developed on the Romanian field are: great frequency, great power of derivation and compounding, a polisemantic value, capacity to develop expressions, clear meaning for the speakers and not at last, the changing process is lower with the Romanian words inherited from Latin language.

It is absolute necessary for everyone to understand the evolution of a language in order to learn it. You cannot learn a second language by heart if you cannot understand the mechanism which makes it functional.

Marin Madalina Ramona
Highschool “Voievodul Mircea”, Targoviste, Romania
Teacher: Radu Monica

 

AVARUL – la Plaut si în literatura universala

Tema avaritiei este una generoasa si complexa în acelasi timp. Ne-am propus sa parcurgem un itinerar literar care sa ne poarte de la Plaut la unul dintre marii comediografi ai literaturii universale ulterioare.

Avaritia a constituit un subiect interesant pentru marii scriitori. Cercetând definitia de dictionar a acestui cuvânt, se poate constata ca provine din limba latina si înseamna atât zgârcenie, egoism, cât si lacomie, pofta nemasurata de bani, de avere.

Literatura antica, prin opera parintelui comediei, Plaut, evidentiaza cu „Aulularia”, pentru prima data, tipul avarului. Din alcatuirea acestuia s-au inspirat mai multi autori ai literaturii universale. Este vorba, bineînteles, de Molière, cu piesa „Avarul”. În „Aulularia” avem un tablou sugestiv al avarului si al avaritiei. Euclio, un batrân zgârcit, a gasit ascunsa în pamânt o ulcica de galbeni. Din aceasta clipa nu mai are liniste; norocul i-a zdruncinat mintea. Traieste tot timpul cu teama ca i se va fura comoara si cerceteaza necontenit locul unde a ascuns-o. Devine banuitor fata de toti si intra în panica usor, la orice gest, la orice miscare. Nu mai iese afara din casa si devine temator, pâna si fata de copilul sau. Din nemiscarea ei, în locul unde a ascuns-o, ulcica blestemata domina toata activitatea casei.

„Avarul” lui Molière a adus celelebritate „Aululariei”, în care eroul, desi descopera o comoara care îl face bogat, continua sa traiasca în lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste în Harpagon, personajul lui Molière, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii.

Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza în jurul lui Harpagon, despre care nu stim decât ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, Cleant si Eliza, si ca este îndragostit de tânara Mariana, pe care ezita sa o ceara în casatorie la gândul ca este lipsita de zestre. Cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Eliza împartaseste dragostea cu Valeriu, care, pentru a o putea cere în casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cleant este îndragostit chiar de Mariana. Pe de alta parte, preocuparile batrânului avar se îndreapta si spre asigurarea viitorului copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze în vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 însoare pe Cleant cu o vaduva bogata, iar pentru Eliza gaseste o partida potrivita în persoana lui Anselm, batrân, dar bogat. Deznodamântul, în conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea în sine este tragica. Personajele îsi gasesc fericirea pe care o definesc în functie de idealuri specifice. Cléant si Éliza se vor casatori cu cei pe care îi iubesc, iar Harpagon îsi regaseste caseta pierduta si îsi traieste astfel fericirea ridicola într-o existenta meschina, întorcându-se la vechea sa patima, camataria.

Spre deosebire de avarii pe care îi va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca însa pe panta dezumanizarii totale: pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu îsi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor. Comicul de caracter se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul îl aduce în scena pentru a întruchipa un defect criticabil. Harpagon are rezonanta avaritiei, a zgârceniei peste masura, astfel încât, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestui defect. Harpagon nu este un avar, este avarul de totdeauna si de pretutindeni.

Tema avaritiei se regaseste si în literatura româna, la scriitori cum ar fi Duiliu Zamfirescu („Tanase Scatiu”), Barbu Stefanescu-Delavrancea („Hagi-Tudose”), G.Calinescu („Enigma Otiliei”), în operele carora avarul apare în diferite ipostaze.

Ureche Raluca, Clasa a XI-a A
Liceul „I.H.Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Steliana Petre

 

THE AVARICIOUS MAN –
IN PLATO'S WORK AND IN UNIVERSAL LITERATURE

The theme of avarice is a complex one and it has been approached in many ways, starting from Plaut. He leads us to the greatest comedies of universal literature, as avarice has always been an interesting subject for the great writers. The first thing I did was to look the word up in the dictionary. It comes from Latin, and it means egoism insatiable eager for money and fortune.

I will start with ancient literature, with the opera of the “father of comedy”, Plaut, who points out the type avaricious man in “Aulularia” for the first time. The opera also served as a inspiration for many writers of universal literature, such as Molière.

In “Aulularia”, we have a suggestive depiction of the avaricious man and avarice. Euclio, an old man who finds a hidden pot full of gold coins, buried in the ground. Starting from that moment he can't stop thinking about the coins as luck has affected his wits. He lives permanently in the fear that his treasure will be stolen, so he unremittingly checks the place where he had hidden the treasure. He becomes cautious and gets into a panic at any gesture or movement. He never leaves his house, and becomes very fearful and suspicious, even with his children. From the place where it's hidden, the pot dominates all house activity.

Molière's “L'Avare”, which brought celebrity to “Aulularia”, is also centered on a man who discovers a treasure which makes him rich, but he continues to live in indigence fearing that he can be robbed at any time. Euclio, the general expression of human depravity, is identified with Harpagon, Molière's character, who, due to his author's fame, has become the main reference point for this typology.

During the five acts, the action gravitates around Harpagon, about whom we only know that he is in his sixties, the father of two children: Cleant and Eliza, in love with the young Marian, to whom he hesitates to propose marriage because of her lack of dowry. Also, the two children are going through the mystery and drama of love. Elisa shares her love with Valeriu, who becomes Harpagon's servant so that he can propose to her, while Cleant is in love with the same Mariana. On the other hand, the old man is concerned about his children's welfare, but not to the expense of his own wealth. That's way he wants to marry Cleant with a rich widow and he finds a suitable an rich old man, Anselm, for Elisa. The end, according to the species, is a happy one although the story is tragic, characters finds happiness which they define in their own ideal way: Cleant and Elisa get married with those they love.

Harpagon finds his lost cassette, an continues to live his ridiculous happiness in a miserly existence, going back to his former occupation, that of being a usurer. Unlike the reiterations that realism will create, Molière's character doesn't go down the slope of total dehumanization, but he keeps an apparent ridiculous simplicity. He doesn't appeal to violence with his children and his attitude is seen as a comic one.

The comic of character derives from the dramatist's power of suggestion in putting forward a character which is the embodiment of a flaw liable to criticism. Harpagon has the resonance of avarice and stinginess blown out of proportion. Thus, in time, and owing to the fame of the play, avarice has become the synonym of this human sin. Harpagon is not only avaricious, he is avarice embodied.

Ureche Raluca, Clasa a XI-a A
Liceul „I.H.Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Monica Besleaga

 

Opera lui Vergilius – sursa de inspiratie

Exista opere unice în lume în felul lor, considerate expresie emblematicã a timpului lor. O astfel de operã este Eneida , scrisã de Vergilius (70-19 î.Hr.), poet de vasta culturã si mare talent. Opera sa relevã o exceptionalã valoare literarã, demonstratã prin superioritatea compozititei, sensibilitatea si arta acesteia, dar si prin caracterizarea personajelor. Citit si studiat cu pasiune, Vergilius a fost mai cunoscut decât Homer, atât în Evul Mediu, cât si în Renastere. Divina Comedie a lui Dante Aligheri stã mãrturie pentru modul în care era apreciat si iubit în lumea vorbitorilor de limbi romanice.

Ambele opere mentionate au în comun coborârea în Infern a personajelor principale. Prima operã relateazã calãtoria pe care Eneas o savârseste insotit de Sibila, în lumea umbrelor. Scopul lui este de a-si întâlni tatãl, pe Anchise, de la care poate afla cum se va forma poporul roman. Pe parcursul acestei cãlãtorii Eneas descoperã cã în Infern se odihnesc sufletele prietenilor sãi, alãturi de care a luptat în rãzboiul troian, dar si cele ale zgarcitilor, vânzãtorilor de patrie si ale sinucigasilor. Astfel are ocazia de a o vedea pe Didona, regina cartaginezã, care s-a sinucis dupã despartirea de acesta. Atârnând la poarta Persefonei - împarãteasa Infernului - o crenguta de aur, Eneas si Sibila intrã într-un tinut însorit al sufletelor fericite. Aici îl gasesc pe Anchise, care le spune cã poporul roman se va forma odatã cu nasterea primului împarat, Romulus. Aflând acestea, cei doi pãrãsesc lumea tenebrelor pasind printr-o poartã de fildes.

Francesca de Ramini si Paolo Malatesta îsi trãiesc mai departe iubirea interzisã, in ciuda chinurilor la care sunt supusi. Pentru a putea parãsi Infernul si a intra pe tãrâmul celor care au constiinta justitiei divine, Dante se încinge cu stuful umilintei si-si spalã obrazul de negurile acestei lumi.

Umanismul profund al marelui poet latin îl plaseazã deasupra tuturor scriitorilor lumii antice si printre cei mai de seamã reprezentanti ai literaturii universale. Opera vergilianã rãmâne o creatie- o culme spre care se indreaptã admirative privirile generatiilor.

Musat Florina-Gabriela, Clasa a XI-a A
Liceul “ I. H. Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Steliana Petre

 

Virgil's work - a brilliant source of inspiration

There are original works of literature throughout the world, thought to be emblematic for the times of their appearance. One of them is “The Aeneid”, written by Virgil (70-19), a remarkably talented and wise poet. His entire work is one of an excellent literary value. This is shown by the superiority of the composition, by its sensitivity and artistry, but also by the way in which the poet creates his characters. Widely read and studied with a passionate interest, Virgil was given more attention than Homer, both in the medieval times and during the Renaissance period. A strong argument for this claim is Dante Alighieri's “The Divine Comedy”. It illustrates how truly appreciated and loved Virgil was among the speakers of Romanic languages.

Both books mentioned have in common the main characters' descent to the underworld. In the first one, Aeneas, narrates the journey he and Sibyl make to the world of shadows. The hero's purpose is to meet his father Anchises and to find out the future history of Rome . Through his journey, Aeneas encounters his friends' souls, with whom he fought in the Trojan War, but also the ones belonging to the sinners of all sorts. Thus, he has the chance of seeing Dido, the Phoenician princess, who committed suicide after Aeneas's departure. Hanging a golden branch at Persephone's gate, Aeneas and Sibyl pass into a sunny land full of happy souls. Here they find Anchises who tells them that the Roman people will start its existence with the birth of Romulus . Taking this into account, the two leave this world of shadows through an ivory gate.

The second book, “The Divine Comedy”, illustrates Dante's journey. Descending to Hell, the poet is welcomed by Virgil's shadow who claims to be sent by Beatrice (Dante's lover). He's blinded by lighting and brought in the Limbo. Here he sees the souls of many personalities, such as Homer, Horace and Ovid. Dante and his companion go on with their journey through the circles where people absolve their various sins: greed, treason, sloth, suicide, hypocrisy. The characters depicted by Dante suffer even in death for the sins they committed while alive.

Francesca De Rimini and Paolo Malatesta carry on with their forbidden love despite the pain that they are getting through. Leaving the hell and entering the land of the ones that have a divine and just consciousness, Dante circles his waist with the reed of humiliation and washes away the mist of this world from his face.

The deep humanism of the great Latin poet ranks him as one of the most famous representatives of universal literature. The Virgilian opera remains a creation – a peak towards which the new generations will aspire with admiration.

Musat Florina-Gabriela, Clasa a XI-a A
Liceul “ I. H. Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Steliana Petre

 

UN POET CARE A STRABATUT ISTORIA PÂNA LA NOI:
PUBLIUS OVIDIUS NASO

Marele poet din Sulmona, Ovidiu s-a nascut la 20 martie î.Hr., ca fiu al unei stravechi familii de cavaleri . A trait în epoca principatului augustan, în veacul de aur al poeziei.

În anul 30 î.Hr., viitorul poet a fost trimis, împreuna cu fratele sau , la Roma pentru a studia retorica. A intrat în magistratura, dar s-a retras si s-a dedicat poeziei.

Ovidiu a fost un poet cu valente multiple; operele sale au depasind granitele Romei si au ajuns în întreaga lume.

Prima sa colectie s-a numit ,,Amores”(,,Amoruri”) si a fost adresata unei fiinte imaginare, Corinna. În anii 1 si 2, a elaborat primele doua carti din ,,Ars Amandi”(„Arta Iubirii”). Urmeaza o colectie ce cuprinde 24 de epistole, intitulata ,,Epistulae Herodium”, care a dovedit maturizarea talentului lui Ovidiu. La vârsta deplinei maturitati, a compus ,,Metamorphoseon” (,,Metamorfoze”).

Spre sfârsitul anului 8 d.Hr., pe când Ovidiu, poet celebru si admirat de toti, lucra la „Fasti” (,,Fastelor”) a fost pedepsit printr-un ordin imperial, cu exilul la Tomis. În acest an a survenit tragedia vietii acestuia. A pornit spre Tomis, pe un drum fara de întoarcere al exilului si s-a apropiat de amurgul vietii sale. A lasat în urma o sotie îndurerata, o fiica ce-i daruise nepoti, un cerc vast de prieteni. A parasit pentru totdeauna gradinile si templele Romei, saloanele femeilor distinse, lumea pestrita a circului si a spectacolelor de teatru, parasea adica tot ce a iubit si tot ce a cântat de-a lungul celor 50 de ani de experiente.

Poetul s-a îndreptat spre un tinut îndepartat si aspru, unde l-a asteptat batrânetea si cel mai trist lucru pentru el, singuratatea.

A ajuns la Tomis, dupa o calatorie lunga si plina de peripetii. Pentru poet, regiunea era neprimitoare cu oameni salbatici, dar cu timpul a început sa cunoasca clima, oamenii, meleagurile si a descris trecutul îndepartat al vechii Scitii, Dobrogea de azi. Aici a compus „Tristia” (,,Triste”), o elegie ce ascunde sentimentul tragic al ireversibilului. Nu departarea de Roma si necunoscutul locuitorilor din Tomis, l-au deznadajduit pe poet, ci gândul ca va ramâne pentru totdeauna singur si uitat de toti. Ceea ce plânge el nu e nefericirea, ci separarea de umanitate. A ajuns sa cunoasca obiceiurile oamenilor si a scris un poem intitulat „Halieutica” (,,Despre pesti si pescuit”), în care prezinta toate soiurile de pesti ce se puteau pescui pe tarmul Marii Negre.

Ovidiu a trait la sfârsitul vietii gustul amar al singuratatii, a fost lovit de dezamagire si a capatat sentimentul acut al nestatorniciei sortii (fortuna labilis). Singura consolare a fost poezia, care l-a ajutat sa mai uite necazurile prezente, sa alunge îndoielile si sa spere ca într-o zi se va întoarce în Roma. Sperantele sale însa nu i s-au putut realiza, întrucât în anul 17 si-a încheiat firul vietii. Se presupune ca a fost înmormântat la Constanta, unde românii drept omagiu i-au ridicat un monument.

Opera din exil a lui Ovidiu n-a fost pâna acum tradusa în întregime, au fost publicate, începând cu 1839, numeroase elegii izolate, mai ales din ,,Tristia” („Triste”).

Prin valoarea literara a operelor, se disting traducerile unor elegii, facute de B. P. Hasdeu si S. G. Vîrgolici.

În anul 1930 a aparut traducerea integrala a ,,Tristelor”, facuta de profesorul St. Bezdechi.

În anul 1970, la Constanta s-a constituit, din imbold românesc, ,,Ovidianum”, o societate pentru promovarea studiilor ovidiene.

Ovidiu a fost un poet delicat, care a iubit placerile vietii si sentimentele gingase, însa suferinta a dat versurilor sale un fior care a strabatut cursul timpului. George Calinescu afirma ca ,, Ovidiu este întâiul mare romantic european”.

Oachesu Adriana-Ioana
Liceul „I.H.Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Steliana Petre

 

A POET WHO HAS CROSSED HISTORY UNTIL US :
PUBLIUS OVIDIUS NASO

The greatest poet from Sulmona, Ovid was born on the 20th of March 43 , BC. He belonged to an old family of knights. He lived in the era of Augustin's rule, in the golden century of poetry.

In 30, BC the future poet was sent with his brother to Rome to learn oratory. He wanted to become a magistrate but he gave it up and he devoted himself to poetry.

Ovid was a poet with multiple talents. His work exceeded Roman frontiers and is known all over the world.

The first collection named “Amores” (“Loves”) was addressed to an imaginary being, Corinna. In the first two years, he elaborated the first two books of “Ars Amandi” (“The Art Of Love”). It was followed by a collection which included 24 letters, named “Epistulae Herodium”, which proved the maturity of his talent. At the age of complete adulthood, he composed “Metamorphoseon” (“ Metamorphoses”).

Towards the end of the year 8 AD, Ovid, the famous poet admired by all people, was working on “Fasti”, for which he was banished to Tomis through imperial order. The reasons are still unknown nowadays. In this year his life's tragedy occurred. He left for Tomis, on a way to exile without return and he approached the twilight of his life.

He left behind a grief-stricken wife, a daughter who had given birth, a vast circle of friends. He abandoned the gardens and temples of Rome forever, the distinguished women's drawing-rooms, the motley world of circus and theatre shows, everything he loved and sang in fifty years of experience.

The poet went towards a distant and unfriendly place, where he would look ahead to old age and, the saddest thing for him, to loneliness. He arrived in Tomis after a long adventurous journey. For the poet, the place was unfriendly with unsociable people. But in time, he began to know the climate, the places, the people, all of which he described in the history of old Scitia, today's Dobrogea. Here he composed “Tristia”, an elegy on the tragic irreversibility of time.

What made the poet feel wretched was neither being far away from Rome nor Tomis's unknown inhabitants, but rather the thought that he would be alone forever and forgotten by everyone. What he mourned was not his unhappiness but the isolation from separation from humanity.

He came to know the habits of the people and he wrote a poem entitled “Halieutica” (“About Fish And Fishing”) in which the poet presented all fish species which could be caught on the shores of the Black Sea.

Till the end of his days, Ovid endured the bitterness of being lonely, swamped in disillusionment and haunted by an acute sense of the changeability of fate (fortuna labilis). The only solace was poetry, which helped him forget the troubles, chase away uncertainties and hope to return to Rome one day. His hopes weren't fulfilled because in the year 17, he ended his life. He is believed to have been buried in Constanta , where the Romanian people erected a monument in his honour.

Ovid's works from the exile still haven't been translated entirely. Numerous elegies, especially selected from “Tristia”, were published in 1839. The ones translated by B. P. Hasdeu and S. G. Vâgolici stand out due to their literary value. In 1930 there appeared the integral translation of “Tristia”, made by the teacher St. Bezdechi. The year 1970 witnessed the birth of “Ovidianum”, an association for the promotion of studies on Ovid's works, founded in Constanta .

Ovid was a delicate poet, who loved life's pleasures and evanescent feelings, but his suffering bestowed on his lines an emotion which crossed time. George Calinescu said that “Ovid is the first greatest European romantic”.

Oachesu Adriana-Ioana
Liceul „I.H.Radulescu”, Târgoviste
Profesor coordonator: Steliana Petre

 

LIMBA LATINA - APARITIA SI DEZVOLTAREA EI

La începuturile ei, limba latina era vorbita de populatia din centrul Italiei, din regiunea Latium. Ulterior, aceasta limba s-a extins asupra întregii Italii si asupra teritoriilor cucerite de catre romani: În Europa, în Africa din Britania pâna în Dacia si Iberia.

Soldatii romani si functionarii, negustorii, colonistii într-un cuvânt - au impus folosirea limbii latine în mare parte din teritoriile cucerite. Devenita limba oficiala într-un imens imperiu prin colonizare si romanizare, limba latina a evoluat continuu. Ca si în alte limbi, limba latina are doua aspecte:

1. limba vie a poporului, latina populara - latina vulgaris

2. limba literara, culta - latina classica. Invaziile barbare care au distrus Imperiul Roman nu au afectat si limba latina, caci devenise în timp purtatoarea unei culturi si a unei civilizatii impunatoare. Odata divizat uriasul imperiu, din limba latina se cristalizeaza, printr-o evolutie fireasca, limbile romanice.

Limba latina era vorbita diferit de populatia diverselor provincii romane. Astfel, în Gallia si în Dacia, limba latina s-a impus în epoci diferite. De aici rezulta diferentele care exista astazi între limbile nou - formate: limba franceza si limba româna. Diversitatea locuitorilor, a limbilor autohtone cu care limba latina a venit în contact a generat diversitatea limbilor romanice.

Lexicul de baza al limbilor romanice precum si structura lor gramaticala provin din limba latina populara. În timp, în evolutia lor, limbile romanice au suferit si alte influente, prin contactul cu popoarele migratoare si cu cele învecinate. La acest proces au continuat sa se adauge si forme împrumutate din latina clasica, direct sau prin intermediul altor limbi romanice sau neromanice. Daca procesul de formare prin mostenirea limbii latine se numeste romanizare, ultimul se numeste relatinizare.

 

LEGENDA LUI ROMULUS si REMUS

Legenda spune ca tatal celor doi gemeni: Romulus si Remus este zeul Marte. În zadar î ncearca regele Amulius sa scape de acesti copii înecându-i în Tibru, caci o lupoaica îi salveaza si apoi, un pastor si sotia acestuia, îi cresc ca pe copiii lor. Copiii cresc si, sub un maslin, Romulus si Remus hotarasc sa construiasca o cetate. Pentru a afla cine va fi regele au fost consultati zeii. Romulus vede 12 vulturi iar Remus, numai sase, ca urmare, cel dintâi este ales. Revoltat, Remus îndraznise sa calce peste zidul ridicat de fratele sau ca semn de întemeiere si este ucis de catre acesta. Astfel, Romulus întemeiaza cetatea si îi da numele sau. Mai târziu, dupa ce îsi va îndeplini misiunea si statul roman, asezat pe temelii puternice, nu mai depindea de un singur conducator, Romulus este ridicat în azurul cerului.

Întemeierea cetatii Roma si formarea poporului roman sunt considerate de legenda acte sacre, faptuite cu participarea directa a zeilor. Pe rând, Venus, Saturnus, Marte garanteaza întemeierea cu câte un dar: aspiratia catre frumusete de la Venus , cultul pamântului de la Saturnus , gloria în razboaie de la Marte . Acestea sunt calitatile cu care zeii modeleaza destinul maret al Romei.

Bancila Andreea, Neaga Sorina,
clasa a VII-a, Scoala Racovita,
coordonator, prof. PÎRLEA ION - CRINEL

 

LATIN LANGUAGE, APPEARANCE AND DEVELOPMENT

 

At its beginnings, Latin language was spoken by the population in the center of Italy , from Latium region. Later on the language extended over the entire Italy and the territories conquered by the Romans: in Europe, in Africa, from Britain to Dacia and Iberia.

The Roman soldiers and public servants, traders, colonists in one word, imposed the use of Latin language in most of the conquered territories. Official language in a huge empire formed by colonization and Romanization, Latin language continuously evolved. Like in other languages, Latin has two aspects:

1: the living, people's language, popular Latin – Latina vulgaris – and

2: literary, cultural language – Latina clasica . Barbarian invasions that destroyed Roman Empire did not affect the Latin language, which had become in time the bearer of an impressive culture and civilization. Once the huge empire was divided, the Romanic languages crystallized from Latin language following a normal evolution.

Latin language was spoken differently by the population in various Roman provinces. Thus, In Gallia and Dacia Latin language imposed itself in different periods of time. And from that facts come the differences existing today between newly formed languages: French language and Romanian language. The diversity of the inhabitants, the local languages with witch Latin was in contact, generated the diversity of Romanic languages.

The basic vocabularies of Roman languages as well as the grammar structures come from popular Latin. In time, during their evolution, Romanic languages also suffered other influences due to the contact with the migrating peoples and with the neighboring ones. To this process continued to add up forms borrowed from classic Latin, directly or through other Romanic or non-Romanic languages. If the inheriting – formation process is called Romanization, the latter is named re-Latinization.

 

THE LEGEND OF ROMULUS AND REMUS

The legend says that the father of the twin brothers - Romulus and Remus – was the god Mars. In vain tried King Amulius to get rid of the two children by drowning them in Tiber River; a she-wolf saved them and then a shepherd and his wife raised them as their own children. The two boys grew up and, under an olive-tree Romulus and Remus decide to build a fortress. In order to find out who was going to be the king, the gods were asked. Romulus saw 12 eagles and Remus, only 6 eagles; so as result the first is chosen. Revolted, Remus dares to step over the wall built by his brother as sign of foundation and he is killed by this one. In this way, Romulus established the fortress and gave it his name. Later on, after fulfilling his mission and the Roman state, set on strong ground, did no longer depend on one leader, Romulus is raised into blue sky.

The foundation of Rome and the Roman people are considered by the legend as sacred facts that happened only with the agreement and even the direct participation of the gods. One by one, Venus, Saturnus, and Mars guarantee the foundation with gifts: the aspiration to beauty from Venus, land worship from Saturn, the glory in wars, from Mars. These are the qualities with which the gods molded the great destiny of Rome.

Bancila Andreea, Neaga Sorina
7 th Grade, Racovita School,
Coordinator: Professor PÎRLEA ION - CRINEL